warum ist beharren ein Kunst?

 

soundtrack: quaisoir diverse piese printre care mousseline, monstre etc

urîtă. deprimată. cu cearcăne atârnânde între obrajii mei dospiţi. sunt eu în turmă, eu parte din turmă. cristalizarea obiectivelor stabilite astă vară, în extraordinara mea şedere pe tărâm nemţesc mă urmăreşte ca o culpă nesimţită, ca respiraţia dimineţilor cu tine la mare-mangalia 2008. acum am pierdut orice urmă de nevoi culturale, zac întocmai ca o moluscă, îmi îngrijesc ferma de pe facebook(farmville), mă abţin să nu îţi trimit semnale, nu mă pot abţine să nu îţi trimit un mesaj, eternele ” de mââââââââââââââââââine o săăăă…” etc. eternele mele peroraţii despre x şi y în contextul nevoii de lectură, scoală… voellig verschwunden! nu mă mai interesează. toate eforturile mele de a ieşi din calapodul colectivului meu: inutil. sunt şi eu o “fă”, undercover poate, dar sunt şi eu parte din ceea ce înseamnă turma de prostie şi nu mă pot împotrivi. sunt la fel ca ele şi trebuie să îmi accept condiţia. la sfârşitul liceului şi pseudovieţii mele huşene speram să pot zbiera invective, discursuri pline de coşuri pubertine şi cu sâni în formare. neah. integrarea mea în aluatul de huşi-mission acomplished. m-au luat cu tăvălugul. sunt ea, sunt ea prim, sunt ea secund, sunt ea terţ… în ultima speranţă a unei infime evoluţii, promit solemn de mâine să petrec mai puţin timp pe internet, să dorm mai puţin, să redeclanşez autodistrugerea şi să renunţ la a mai ieşi din casă. renunţ. lupta mea cu tot ce am urât de când am conştientizat unde sunt ia final. mă predau, sunt de-a voastră: infectă, incultă, fă, needucată. dezinteresată, neinteresantă as usual. îmi admit prostia. o voi trâmbiţa. o voi aduce la rang de artă. ca pe o cravată de pioner. orice încercare de a-mi ascunde prostia şi lipsa de delicateţe se va pedepsi conform legii.  mă predau… şi nu îmi vine să cred încă. am avut încredere că să încep e de ajuns, dar nu. Anfangen ist leicht, beharren ist ein Kunst.

nu promit nimic.

uno!

 

soundtrack: nicio piesa muse

 

pentru că în cele din urmă relaţia noastră a fost un melanj ipotetic muse cu frânturi din sway, dar în cea mai mare parte a fost o premoniţie muse, împachetată sublim în unintended, uno, muscle museum, sunburn şi tot aşa. din când în când ne autosugestionam ca 2 doi copii obezi că versurile alea prevestesc ceva bun, aşa cum spun şi copiii graşi din faţa blocului, că un emiliano nu îngraşă. am scormonit atât de mult în răbdarea ta, mi-am economisit scârba ta undeva adânc fără să conştientizez că va veni ziua în care tu chiar nu mă vei mai vrea, ziua în care nu voi mai fi singura pe o distanţă de câteva mile. refuz să mă gândesc iar melancoliile rupestre proiectate pe pereţii unei cutii abandonate etichetate cu marker fosforescent “povestea noastră” îmi sunt interzise. cotrobăiala ar adânci orice frustrare pe care încerc să o bag in sertarul plin de multe altele. orice poză ataşată de tine unui status insipid, poză făcută de mine, îmi dă curaj. keep on keep going! finanţarea respectului de sine, economia de automutilare şi desfigurarea progresivă sunt singurele lucruri care mă obligă să încetez, să înţeleg singurul lucru pe care nu l-am înţeles niciodată: Nu. word counting, printuri, frig, temperaturi tot mai mici, papuci care se măresc de la zi la zi, vise în metrou, autosugestia că eşti naşpa, că nu te încadrezi într.un şablon sorbonard. abia aici vorbim de  reality showul meu în land of dystopia.

the same old story

keane-again and again

 

long time no see.  toate lucrurile vechi si chestiile astea sâcâitoare porţelănite, care miros şi prea arată a nou gravitează în jurul capului meu proaspăt tuns. give me half of your bitterness pill. a venit toamna, ca-n compunerile de clasa a2a, cu toţi oamenii care din când în când te mai scoteau din mocirla depresiei plecând spre magistrala bucureşti nord, iaşi ori băneasa-manchester. sunt singură şi mă sperie gândurile din ce în ce mai dese din creierul meu care perorează pentru alinierea la the crowd, the crowd pe care am dispreţuit-o din tot sufletul. am rămas singură, obosită, ameţită, amorţită de cafea, cu vocea gravă de chitară răblăgită a elevului model aşteptând ieşirea din lagăr. încep să conştientizez izolarea şi să o folosesc în mod corespunzător, alcătuiesc scheme şi orare, un minimanual de utilizare al singurătăţii care acum ceva timp părea imposibil de atins tocmai din cauza oamenilor prezenţi aici, în universul ăsta idilic al capetelor pătrate. acum singurătatea a devenit obositoare. fumez mult, îmi mănânc unghiile, mă ascund într-o carapace nicht vereinbar nici cu El, nici cu m., nici cu stupenzii mei colegi de clasă. Note mari, laude căcăcioase împrăştiate pe coridoarele liceului ca firmiturile lui gretel, discuţiile cu sungu, ali nu ajută la nimic. Cu riscul de a părea puerilă, am devenit agresivă, am devenit de nesuportat, simt nevoia să atac până şi oamenii care mă tratează ok. nu mă pot concentra pe studiu, nu mă pot concentra decât pe nenorocitul de pachet de ţigări zilnic acompaniat de cafeaua instant de la don cafe şi culmea nu fac nimic util, deşi scopul ritualurilor acestora devenite de acum imn de eu ar trebui să prevestească zilele fructuoase, pline de lecturi şi brain filling cu chestii inteligente. sunt wunderkinderish în mijlocul mediocrilor, sunt tâmpita care aleargă în jurul stâlpului şi se întrece cu sine, dar care iese tot pe locul 2. pentru că pierd în faţa mea. îmi impun regimuri draconice, îmi amorţesc picioarele, mă înţepenesc în cafeină, vreau să fiu anemică, vreau să am 50 de kg şi capul ras, vreau să am un iubit inteligent, dar încă nu pot accepta soarta mea de iubită a chitariştilor repetenţi, fără cultură. artişti boemi, fără ţeluri înalte. traumele incipitului adolescentin de pe la 14 ani le resimt acum. abia atunci am avut ce mi-am dorit acum. sunt o perfecţionistă incurabilă care încearcă să îşi lingă cotul de ani de zile fără folos. vreau să fiu bolnavă, întinsă pe un pat murdar de spital, să vină oamenii pe care i-am terfelit din orgoliul meu post clasa a10a, dar pe care am conştientizat că îi iubesc sau măcar preţuiesc. vreau să scriu din nou, fără să mă tem de aberaţiile care zac în mine. retorica asta mă înjoseşte, e forţată şi emoizantă.  vreau să cred că cineva ţine suficient de mult la mine încât să îmi trimită un email, să vină din uk până în românia sau de la zmn până la huşi să mă vadă întinsă pe un pat de spital în ultimul hal.  din nou nevoia mea de teatru de drama telenovelistică induce depresii şi mai ales setea de autodistrugere. şi da, vreau atenţie, vreau să fiu compătimită, vreau să joc ‘într-un film cheesy cu bolnave frumoase. penibil.

don`t go!

the kooks-always where i need to be

for whatever`s worth, mi-e dor de mine din clasa a9a. cînd adormeam pe bănci pentru că la multe sute de km depărtare tu aveai planton. mi-e dor de întrebări prozaice “tu ai fost vreodată la mare?” şi vise clişeatice cu trupul meu este şoseaua ta spre infinit. atunci aveam o căsuţă departe de mare în care reuşeam să intram toţi trei: eu,tu şi litrii de apă scurşi în mangalia. m-am săturat să număr orele şi să tresar la fiecare mesaj sau apel. rolurile sunt interşanjabile: acum eu sunt victima suferindă de sindromul stockholm. şi nu,nu e vorba doar de piesa celor de la muse(mersi. i fell in love at the seaside with them because of you), ci de ataşamentul meu faţă de un tu mai matur, mai sauer, mai decis, mai cu privirea spre idealurile mele copilăreşti, anume păpuşile barbie cu sânii mari făcute din cauciuc şi plastic. nu sunt unică, sunt încă una din soluţii, alternative usw. to see you when i wake up is a gift i didn t think it was real. şi am şutat direct peste poartă, iar acum plâng peste laptele vărsat. and i always thought i would end up with you eventually… nu pot citi, nu mă pot concentra pe idealurile care păreau uşor de atins acum 2 săptămâni, nu pot să fac bagajele fără să mă plesnesc, fără să-mi masez tâmplele într-o mişcare ritualică menită să te şteargă de pe my map of the problematique. am aşteptat călătoria asta din februarie, iar acum germania şi statuile ei şi-au pierdut până şi calitatea de refugiu. e un loc în care trebuie să merg, să mă prefac fericită, să mă distrez fără să enumăr toate porcăriile pe care le-am făcut, toate reacţiile mele de copil prost pus în faţa prea multor decizii.  pun pariu că zilele astea mi se vor părea peste ceva timp o ciudăţenie şi finalul ăla the end of another era. o eră paralelă cu altele paralelă cu celelalte. pentru că aşa am jucat eu: în paralel. şi prost.

&bitter(sweet)ness

soundtrack: muse new born&bliss

şi cel mai aiurea e statementul final “i am a mean human being”. the fucking wheel fucking spins, bi ei bi uai! când m-am văzut în gara de nord alergând de nebună după bilete tremurând că timpul se scurge iremediabil până la fix m-au apucat crizele de plâns.  am început să neg cafeaua rece din faţa mea am început să cer întârzieri masive o eventuală moarte cât de cât boemă printre picioare de indivizi normali nu mârlani de bucureşti nord.  transferul de căldură dintre aceeaşi patru pereţi, bitternessul din amândoi, frustrarea amândurora,  ura ta faţă de mine, nevoia mea de a te reanima într-un spaţiu şi timp paralele undeva în july 2008 toate astea s-au ridicat la suprafaţă ca o crustă de coffee mate într-o ceaşcă mare de cafea. still i need your sway. moodswingul tău replică a moodswingului meu din ultimii 3 ani e quod erat demonstrandumul pe care îl aşteptau cei apropiaţi mie. pentru că merit tot ce se întâmplă acum şi presimt că nu e totul. mă voi opri pentru că trecând peste legile universale de neoprit cel puţin îmi pot controla suferinţa. sau pot să îmi iau bilet vineri spre sâmbătă spre tine pot minţi pot cere pot să-ţi bat la uşă într-o seară just because.  aimes moi moins mais aimes moi longtemps…

I will let you bury it this time

încep să înnebunesc încep să aud chestii şi să citesc pe buze lucrurile care îmi convin(in translation, realitatea e modelabilă. în funcţie de propria mea dorinţă).  sunt doborâtă de umilinţă deşi teoretic nu există decât rarele seri când îmi plimb ochii după tine aşteptând un semn, iar în momentul când accidental ni se întâlnesc las capul în pământ ca o fetiţă ruşinată şi conştientă de poznele tuturor copiilor lumii implicit ale ei.  multă cafea, mult gudron, mult soare, machiaj, ameţeli şi sprijinul improbabil de uşa de la bucătărie. &muse. şi nevoia de a modela altă statuie de a picta şi de a îndeplini vise surpate undeva pe la 10 ani când mi-am dat seama numai privindu-mă în oglindă că nu voi deveni niciodată balerină. îmi urmăream reflecţia în ecranul televizorului goldstar cumpărat de ai mei pe sub mână în epoca de aur şi deja eram pe toate scenele ruseşti lacul lebedelor the nutcracker eu eu eu. frumoasă graţioasă plăcută adorată gratulată aplaudată iubită.  dacă there is no such thing as too many books then let it be. muse şi cărţi bune proaste de neînţeles de meditat la un pahar de cola de discutat de showing off de iubit de urât.  nu am stocat un număr excesiv de amintiri stocate însă îmi e ruşine de mine de felul cum mă photoşopez cu machiaje smokey eyes şi cu rochiile maică-mii de felul cum mă ascund mă panichez în faţa unor răspunsuri deja învăţate pe de rost a.NU b.NU c.NU, dar care neconfirmate încă lasă loc de speranţă şi de ideea unei continuităţi obsesive. săptămâna asta am aterizat bine pe no.you.planet.

we bleed the same

muse/map of the problematique

prinsă în datoriile zilnice precum hălăduiala şi nebensaetze m.a apucat pofta de scris. după ce am înfăptuit o orgie culinară, desigur. mă simt vinovată drept urmare mă uit în ecranele mari care supraveghează supermarketul de lângă. îmi cheltui banii pe toate imbecilităţile, mai am 90 de mii de lei vechi peşin. şi nimic în card. în mod suspect simt nevoia să cheltuiesc şi banii ăştia pe un dispozitiv selfdestructive al snobismului meu. da, sunt o snoabă. de asta nu fac şcoli de şoferi, de asta citesc coe dwarves of death, de asta de asta de asta. ventilatorul îmi usucă neuronii, dar sunt fericita TDN 5 la 2 probe din 4. si un TDN4 la muendliche pruefung. aseară am cântat în balcon în speranţa unui manager vizavi. neah. still me. well i refuse to let you go şi zilele astea devin tot mai împuţite cu nessuri şi ţigări. aseară am dormit bine pentru prima dată în mult timp şi sunt tot mai dizzy din cauza asta. nu am lucruri de rememorat, am multe vicii printre care lenjeria neagră, încerc să îmi astup gura cu pilule mi-e frică şi ştirile că tu vei fi acolo mă catapultează direct în preludiul fashiniosmului. although fusta mea nu e genul tău. merg pe aleile chele din nicolina 1 ca prin tunele, aseară am avut impresia că intru în map of the problematique ca într.o piscină imensă ca aia de la câmpulung. verde, cu scorojeală şi frunze tomnatice în iarnă. flashbackuri obsesive, chef abandonat, minuni cerşite dar refuzate ca plan cincinal, plecarea ta iminentă în locul pe care coe îl urăşte, locul unde un bilet costă 3 lire şi ştiu sigur că nu aş putea supravieţui. foreign disaster day, cum s-ar spune în congoleză. îmi e dor de adolescenţă tocmai pentru că dramatismele de atunci mi se par manifestări patologice ale unei isterii depăşite acum. îmi pare rău că am ignorat sentimentul de landlocked şi l-am izolat în sucuri cu ei. îmi pare rău că oamenii au trecut pe lângă mine fără să-mi dea suviţa de păr din ochi de la 14 ani. şi nu. nu eram emo. îmi pare rău că nu mai pot regăsi religiozitatea din martie-apriliee, împinsă fiind de mustrările de conştiinţă ale sexualităţii mele nereprimate. îmi e dor de mama care urla zilnic, nu şi de tata care mă bătea(dar care îmi face acum greaţă cu orgoliul de tata mândru de fiica lui, cea care nu e frumoasa, nu e deşteaptă, e doar bookaholic&dramaholic. nu mai regăsesc uşor vremurile când după x ore de stat cu tine veneam acasă bocind şi începeam să scriu printre foşnete şi aruncături de cărţi. mă oripilează gândul că eu nu am avut un igrec să îmi spună că  e normal să nu trec peste. îmi e dor de “sunt tasha” ăla de om îmbătrânit prematur şi de trenurile mangalia-bârlad-huşi… încep să prevăd tinereţea mea livrescă din care sper să ies bookworm. cu dragoste, grăsanca de la a9a mate info 1

this time baby i`ll be Bulletproof!

nu sunt în cea mai bună stare pentru a elucubra mai ales că natura umană iese înaintea mea everyfuckingday.  birthul coitul juisarea şi zbaaang moartea. nu ştiam că ciocolata şi căpşunile nu se combină. desi petitchef.com spune că se poate. aseară mi-am conştientizat statutul de frigida belicoasă într-o continuă trântă cu sine însăşi. un ics şi-ar fi putut băga-o în virgină şi nu mi-ar fi păsat. ai sunat. pe telefonul meu. rezumat:

în timp ce el se prosteşte pe sub rochia mea stau cu ochii lipiţi de tavan el excitat îngrozitor încât simţeam pe piciorul acoperit cu patură. eu cu ochii tot în tavan.cu gândul la tine. planificând gesturile şi răbdarea mea cu animalul cvasigâfâind ca pe o răzbunare pentru toate conotaţiile sexuale din comportamentul tău.de vreo 3 ori m-am surprins spunându-ţi numele sper în gând. mă muşca de sân întocmai ca un nou născut prematur. bulletproof. this time i ll be bulletproof. teh end după cum ziceam când eram mititică.

nu. aici se termină aventura mea juicy. mai bine rămân frigidă pour moi decât o curvă. râdeam de mara şi de replica ei cu behind every bitch it s a man who made her like that. iartă-mă, inteligenţă clişeatică.înţelepciune populară cu iz de budoar. bitchy style.

la roux-bulletproof.

innerstuffed

instantanee fumate

lucrurile încep să se schimbe şi după o perioadă lungă de netrecut în revistă ultimele inner dezastre nopţi nedormite bocite cu venele tăiate reapar în faţa mea nice. căci pot fi şi nice. şi cu mintea-n alb. sâc

şapte plus 1

zi incredibil de plictisitoare cu crappy tv care ca în piesa celor de la nada surf kills all the fun zi plină de anxietăţi mâncat haotic tot ce mai era prin frigider nevoia de a ieşi de a vedea statui

aseară am vorbit cu c. pentru prima dată după atât timp şi cred că mi.am confirmat faptul că dacă între noi doi s.a dat vreodată vreo luptă el e câştigătorul. eu sunt aia încă întinsă pe jos  eu sunt cea care umblă cu blugii ferfeniţă pentru că citez o să-mi cumpăr alţii când slăbesc. i ll keep on drinking fucking caffee smoking my damn it pall mall&think about the statue of m. louis garell seamănă perfect cu o., ăsta e motivul pentru care mi.am pierdut noaptea şi futut ziua: am stat să îi văd cele 2 filme, the dreamers şi les chansons d amour. ultimul mi.a dovedit că asemănarea e izbitoare dar şi faptul că cinematografia franceză is way overrated. nu am lucrat nimic la germană o silă îmbâcsită mă ţine aici legată până când voi conştientiza că în afară de studiu nu am altceva de făcut. să nu uit impossible to eat knoodles soup făcută la microunde. un bilet la cinema costă 20 de lei nu.mi permit să văd caotica ana dar voi fuma mai puţin doar ca să îmi plâng de milă într.o sală plină de oameni singuri. nu poţi şti ce peisaje orbitoare cu indivizi care se chinuie să îşi pună mâna după gâtul iubitei apar. peisajele apar. incoerenţa anxietatea nevoia de ieşit mă termină. am început să scriu mai mult din ce în ce mai mult i m just a girl interrupted