despre curaj

florence and the machine-blinding

cam atât de curajoasă aş vrea să fiu. să mă pot afişa cu toate bucăţile corpului meu dimineaţa fără să trag panicată toate draperiile şi să acopăr oglinzile. mă tem  să mă analizez aşa cum un asasin începător se teme de victima sa. toate viziunile onirice ana setată on pentru standardele cosmopolitan nu şi-ar putea găsi acoperire decât într-o serie de îmbrăţişări prelungi în regie la toneta cu clătite. da, un trup frustrat, resemnat se mulţumeşte cu drafturile unor vise sărace în expresivitate, lipsite de abajururile de cristal ale sălilor de bal. de fapt mie îmi e dor să aduc pizza în prosop şi mă tem să admit asta. no more dreaming like a girl so in love with the wrong world. cam aşa ceva. peste toate astea soseşte o pâclă de penibil aşternută sâmbătă când m-am văzut într-o postură neplăcută. glumele cu săruturi nu intră în sfera umorului meu plat. nu-mi place să fiu obiectul unor asemenea farse asta tocmai pentru că m-am săturat. în copilărie eram fata urâtă şi grasă din curtea şcolii de care râdeau băieţii de care îşi propuneau să-şi bată joc în cel mai crud mod posibil. încă nu am curajul necesar de a depăşi momentele de acest gen, pentru mine încă nu au ajuns glumele la acest nivel.

bettgeformt

în fiecare iarnă ascult keane-bedshaped cu disciplină demnă de invidiat. fantezii cu grămezi mari de zăpadă, planuri despre cum va fi mai bine, despre cum voi avea finally 55 kilos şi voi fi truly hugable. obsesia pentru horoscop din ultima săptămână mi-a impus o oarecare condescendenţă faţă de planete. să nu le supăr, să nu le provoc la un awful catfight. mă trântesc în pături şi mă gândesc la chestii idioate de tipul “de ce nu s-a oprit huxley la timp din scrisul la point counterpoint” sau la ce faci tu acum dacă ţi-ai spălat vasele sau dacă încă mai dormi cu televizorul deschis. îmi pare rău pentru mine şi greşelile ataşate personalităţii mele damned să între în baruri murdară de cerneală pe gât.  nu mai pot săvârşi nici eterna anamneză scrie, ana, scrie, va fi mai bine. nu va fi mai bine. e ca în beirut-nantes in a year, a year or so this will slip into the sea.  ieri mi s-a făcut dor de franz ferdinand, i love the sound of you walking away.

And as you walk away/My headstone crumbles down/As you walk away/The Hollywood winds will howl/As you walk awayThe Kremlin’s falling/As you walk away//Radio Four is static[...]The stab of stiletto/On a silent night/Stalin smiles and Hitler laughs/Churchill claps Mao Zedong on the back

in a year a year or so this will slip into the sea

apocalipse please

the national -boxer(2007)

nu, acesta nu este un post despre drame autoconfecţionate.  cele mai multe din ultimele zile au fost pierdute cu multe cărţi întinse pe jos, cu mâinile mele scurte înfundate în aluat sau scriind naivităţi. orice pentru a uita. citesc din ce în ce mai multă poezie, dezvolt un cult pentru alkalay gut.

Much Laboring

I said: It’s certain there’s no fine thing
Since Adam’s fall but needs much laboring.
- Yeats, “Adam’s Curse”

“God!” said the young poet
when he entered my bathroom,
“So many creams!” And there they were
on the shelf by the mirror:
cleansers and cottonwool, tonics
and softeners, tweezers, pencils
and shadows. “And I loved
your selflessness — your body unaware:
you must spend hours on this.”

I might have quoted Yeats
but shied of discovering
artistry. Once I too
had been shocked
when a wise mentor confided
her body was her pride
and she exercised long and hard
for the look of the aesthete.

This is no vanity of women:
my father powdered his face
to hide his beard in the afternoon
and the ladies revered
his wise innocence.

I too admired
but I knew
about the powder.

Do you suppose you
could love me despite
the creams despite
Adam’s curse
or worse
because of it?

am citit tot volumul, dar m-am întors în permanenţă la poemul de mai sus.  aş vrea să pot fi o femeie adevărată pentru că ce transformă un ics într-o femeie este o suma. o sumă de trucuri ieftine extrase din cataloage de cosmetice, editoriale şi muzici. sub influenţa interpol, the national, modest mouse şi the strokes încerc să mă reinventez să îmi imaginez că de fapt nu sunt aici închisă între 4 pereţi verzi, ci dansez frenetic,beată, la un festival. sau că în metrou deodată apari tu în faţa mea. mi s-a întâmplat de o mie de ori să dau de oameni cunoscuţi în metrou. acum ceva timp l-am recunoscut pe bodo în metrou, am alergat după el, iar privirea lui de oltean s-a oprit asupra mea constatându-mi schimbările afişate ostentativ pe corp. eu în clasa a9a depresivă şi mult prea combativă, eu în clasa a10a refuzând să ies din cameră, eu în clasa a11a fericită şi obosită. peste toate un val de bocet laborios desenat cu arabescuri naive. bocet pentru ce nu voi fi niciodată,pentru prea mult timp pierdut în starea de veghe, pentru tot ce nu am reuşit să finalizez. sunt în aceeaşi stare ca anul trecut când mă pregăteam de 18. două luni înainte ca un priveghi prematur. anul ăsta 19. vreo 19 zile fără să vorbesc cu tine, vreo 19 zile să mă obişnuiesc să nu mai vorbesc despre tine, vreo 19 zile de când încerc să te ascund pe sub litere şi evenimente capabile de a intra într-un volum de papacostea. istoria personală şi propriile mituri au puteri supranaturale, ele reuşesc să umbrească totul în jur, să pună toate femeile care merg pe stradă într-un con de umbră. sunt o naivă  every minute more unprepared . încerc să îmi coordonez gesturile într-o direcţie joc atâtea roluri încât nu mai ştiu cine sunt. the national- slow show şi frică de ceva ce nu cunosc încă(such a cliche)

ana nu mai poartă cercei

stau pe întuneric în chiloţeii mei de bunică
rebusurile îmbrăţişările noastre pe diagonală
şi vizitele prietenilor mei imaginari  sunt tot ce mai am
tot ce a mai rămas neatins din camera asta înghesuită
de bruioane nereuşite
într-o noapte am visat că am găsit în buzunar o bomboană veche
de pe vremea când purtam ghetuţe cu ninja
şi totul era aburit de respiraţia ta
bomboana aia s-a dezbrăcat singură cu clicuri intermitente
până a luat forma burţii tale deşirată în toate direcţiile
şi forma capului meu de beton armat prăbuşit pe
grăsimea ta de copil/ din urechi au început să îţi curgă
imagini cu geci matlasate femei gonflabile
pahare de la mc’donalds şi abţibilduri pokemon
te-ai lipit de mine iar şuvoiul s-a oprit
clic clac până când din noi nu au mai rămas
decât discuţiile vecinilor cu potăile lor
cred că aşa se termină fiecare poveste de dragoste, mirceo
cu femei operate cu femei cu sâni mai mari
şi haine moi
aşa arată ele că te-ar prăji în tigaie
pe ambele părţi
şi că despre poveştile frumoase nu se poate scrie
decât cu inima ta rostogolindu-se pe podea
ca o bomboană m&m

sleep all summer

We take our empty hearts and fill them up with broken things

încep să mă tem de cărţile bune, cărţile care te umplu şi te fac să observi în cel mai umil mod posibil că uite,vezi, aşa am păţit-o şi noi. mi-e frică să termin gluma lui kundera tocmai pentru că totul începe să se închege, încep să capăt o imagine de ansamblu a ceea ce am devenit. am devenit resemnată într-un fel sau altul.  adio revoltei adolescentine. am învăţat să mă resemnez, să trăiesc altcumva decât în baza unor planuri. am încetat să mai dorm puţin şi să mă gândesc în oboseala mea perpetuă decorată cu cearcăne fumurii la dragostea aia mare care mă va aştepta. în general poveştile frumoase sunt triste, iar eu rămân prizoniera a diverselor the first-uri. poate că e liniştea de dinaintea furtunii, chit că sună banal. am devenit banală. am renunţat la a mai acţiona impulsiv, dar îmi lipseşte spiritul organizării. dacă îmi e frică să mă aşez la masa de lucru şi să revăd lucruri care mă fascinau acum ceva timp ce înseamnă? dacă nu mai pot bea cafea şi mă refugiez în ceaiuri ce înseamnă? că încep să îmi pun întrebări stupide şi devin banală, aşa cum probabil am fost tot timpul. cea mai mare satisfacţie a ultimelor zile a fost finalul romanului lui rushdie, ruşinea.  în final universul explodează ca urmare a împreunării lui omar shakil şi al sophyei. asta visam şi eu în vremurile alea fericite şi nu aveam curajul să îţi spun de frică să nu mă iei în râs. asta pentru că singura noastră lectură comună a fost travesti, roman asezonat de mine cu sublinieri şi mesaje “uite uite ce-am găsit”. şi ţie îţi plăcea, eu mă jucam de-a piratul, ascundeam comori şi îţi spuneam cât de mult detest cosmetizările în orice tip de literatură. tu erai placid, mă ascultai şi ridicai din umeri. îmi spuneai de ultimele traileruri, eu căscam ochii pentru că toată viaţa m-am luat după tataia. el îmi spunea să ascult pe oricine, nu se ştie de unde voi avea ce învăţa.  I would change but, babe, that doesn’t mean I’m gonna be a better man cred că asta a fost ceea ce am tot încercat să ne transmitem şi nici măcar unul din noi nu a devenit mai bun. tu ai devenit ceea ce urăsc mai mult, eu am devenit tot ceea ce urăsc mai mult: pasivitate. nu, nu neapărat unul faţă de celălalt, asta ar însemna rutină şi plictiseală în doi. ceea ce traversez acum e mult mai trist. încep să cred că nu mai pot emite păreri coerente, susţinute. vorbesc de multe ori cu profa de română pe marginea diverselor poezii şi cer o confirmare “bat câmpii cu graţie, nu?”, iar clasa izbucneşte într-un râs isteric pe care nu îl pot lega de altceva decât de un penibil. sunt obsedată de penibil şi de muştruluiala de fiecare zi. de mică mi-am propus să vorbesc mai puţin, să mă controlez. nu am reuşit. în schimb jurămintele de tipul nu te dezbrăca în preajma icşilor au dat roade. mai puţin în privinţa ta. cred că de aici se trage prizonieratul meu. eşti primul şi ultimul în faţa căruia m-am lăsat privită, studiată, dar mai ales atinsă.  din nou, gluma mi-a arătat motivele pentru care aş putea să nu o mai fac: cutele de pe burtă, picioarele groase, mâinile aspre, sânii mici şi gâtul gros. sunt o eroare a sistemului estetic feminin. nu pot fi salvată de tocuri şi retuşuri. singurul mod de a mă salva este să mă ascund în spatele puloverelor largi şi cărţilor. în absenţa acestor trucuri rămân o epavă. iar tu rămâi în mine ca o zăpuşeală de vară când ronţăi coji de portocale în copou pentru a recupera o parte a iernii. asociate cu zăpuşeala sunt numai lucrurile mărunte pe care le faci pentru a uita de ea: duşurile scoţiene, umplutul de sticle şi îngrămădirea lor în congelator, algoritmul on off al ventilatorului, plimbările de seară peste pod şi lecturile bune în balcon. cold ways kill cool lovers. idem pentru situaţia asta: lecturile lungi, economia de energie, discuţiile seci cu prietenii şi un playlist uneori neutru, capabil să treacă prin tine ca un rapid printr-o haltă. fără să oprească

she moves in her own way(?)

the kooks-she moves in her own way sau melodia care mi-a terorizat toată vara când aşteptam în diverse staţii de tramvai în bremen.  paper dreams, honey!  şi acum chiar e gata. mulţumesc de mesaj, nu sunt o paralitică, nu am murit încă, nu am auzit pe nimeni murind din dragoste sau de la prea multă ciocolată. noica zicea la un moment dat că un om poate ierta orice crimă mai puţin fericirea celuilalt(da da bacul te face mai smart în materie de famous quotes), dar nu e cazul. nu am nicio problemă cu fericirea ta din moment ce am ajutat şi eu să ţi.o clădeşti. nu am de gând să mă dau cu fruntea de pereţi pentru că tu nu suferi pentru răspunsurile mele scurte şi relativ acide “dude, mai dă un semn când scapi de chestiile în care tot eşti prinsă” “nu e indicat”. în condiţiile în care tu eşti fericit nu văd de ce te-ai consuma cu ambiguităţi când poţi aborda problema din plin cu răspunsurile gen “it.s been nice knowing you”. e reciprocă treabă după cum am mai spus. şi da, e absolut normal ce faci tu nu mă aşteptam la isterie generalizată în sistemul tău, nu mă aşteptam să te rogi de mine. la urma urmei am abordat de o mie de ori problema în acelaşi fel. mă durea în cot când tu îmi plângeai în telefon de fapt  nici nu te ascultam. eu eram fericită în colţişorul meu, tu nu prea erai în al tău. iaca na. acum e invers. mare scofală. tu eşti hepi şi you don t give a flying fuck pe problemele mele legate de tine. e absolut normal, coerent, au mai păţit-o catralioane de oameni înaintea mea. ce vreţi să fac? să mă isterizez? neah. m-am simţit înfrântă şi am simţit nostalgia prezenţei feminine. am sunat-o pe mara şi mi-am făcut o listă cu ce trebuie să fac pentru a scăpa de povestea asta. sper să funcţioneze. dacă nu funcţionează asta e , viaţa nu se sfârşeşte aici nu am nevoie de sfaturi de alea idioate gen get over it. onu mi-a trimis mike oldfield-moonlight shadows. pe la 14 ani adoram piesa asta şi o cântam sub duş.  cert e că astăzi adorm mai optimistă. sper să mă trezesc la fel,capabilă de a-mi duce la capăt orice îmi propun pe mâine adică un volum mărişor de durandin. nu nu nu contrar credinţei populare acum nu ascult kelly clarkson şi plâng:)) ah urăsc oamenii care te încurajează prin glumiţe de gen

blablabla

portishead 2 albume dummy şi portishead

i am reading my way out of depression, asta de dragul de a  plagia un articol din the guardian. acolo vorbea de saul bellow. pe masa mea stau înghesuite vreo 6 volume groase: zgomotul şi furia(de care nu m-am atins până acum pentru simplul fapt că primele 40 de pagini le-am citit pe plajă în 2008 cu tine. după am plecat acasă, ne-am certat şi mă deprimau desenele tale de pe copertă, semnătura ta şi nisipul dintre pagini), fructele mâniei de steinbeck, punct contrapunct de huxley, gluma de kundera… ah şi recitiri: la răscruce de vânturi şi roşu şi negru. azi noapte am visat de 2 ori. un vis cu m. pe care nu mi-l pot aminti deşi m-am trezit plângând imediat şi îmi aminteam vag că vorbeam peste o cafea despre noi. presupun că era eterna lui întrebare “de ce, ana?”. celălalt vis, cu a., a fost cel puţin drăguţ. imaginea aia cu sticla de bere defilând pe un ecran de televizor eu stând pe el ca într-un sandwich eu închizând ochii şi imaginându-mi că mă rostogolesc în iarbă-delicios. de când am căzut în starea asta am redescoperit cafeaua la ibric după algoritmul bunicului meu de la piatra, am redescoperit puloverele lungi de lână bleumarin pe care le purtam într-a8a şi serile de vineri petrecute în pat cu o carte bună. trebuie să mă apuc de istorie mai serios, prea m-am concetrat săptămâna asta pe plăceri colaterale. nu mai am curaj să mă apuc de altceva decât de romane care te absorb cu totul. asta îmi aduce aminte că pt luni trebuie să recitesc moromeţii bleaaah. nu ştiu când voi reuşi nici nu ştiu dacă voi încerca. useless.

vremuri apuse

când eram în germania îmi căram notebookul peste tot şi profitam de faptul că nimeni nu putea citi peste umărul meu notiţele mele insipide despre oameni şi great expectations. fetiş dus până la fantastica reuşită de a scrie cu antoine lângă mine, eu “traducându-i” ce scriam despre el gen “voievozii români” şi tot aşa. din notiţele mele denumite plastic în timp ce beam o cafea in alexanderplatz “basme berlineze”(mda, suna mai fancy în germană) reproduc

This is how things go. Sunt suficient de realistă încât să realizez că tot ce mi-am dorit în materie de super guys mă depăşeşte. Doctorand sorbonard în istorie, prea mult pentru mine.

Karma police

Antoine Odier

E chiar interesant să vezi cum muzica apropie oameni din ţări diferite, cel puţin din punct de vedere al stilului de viaţă. Apropouri stupide de tipul I owe you a coffee şi apoi un zâmbet tâmp de elev care întârzie la oră nu ajung. This is what you ll get. Cel puţin acum ştiu că ceea ce mi-am dorit mereu există. Asta e partea plină a paharului. Partea goală besteht darin, dass ich nach frankreich gehen soll um diese WunderMann zu finden. E aproape trist, dacă nu pun în ecuaţie cele 21 de milioane de oameni din românia. Poate nu e dracul atât de negru şi pot să găsesc şi varianta românească a lui odier. Îmi aminteşte incredibil de mult de Antoine thibault, tipul din les thibaults. Tocmai stau în bucătăria familiei finke, cea de la sulbsol şi ascult muzică cheesy[ de parcă aş fi pierdut 3 soţi deodată] în timp ce îmi fac temele. Îmi plac chiloţeii lui coloraţi Calvin Klein style, luni albaştri, marţi rainbow style etc. Cred că am împrumutat déjà o parte din gesturile lui, inclusiv buza de sus uşor ridicată când cineva gândeşte aidoma mie. E consecinţa faptului că wir stimmen in sehr viele bereichen zu. Nu mă pot gândi că viaţa noastră într-o casă berlineză pe turmstrasse ar fi plictisitoare. Când învăţăm împreuna în selbstlernzentrum am sentimentul ciudat că suntem împreună, dar nu în sensul de cuplu perimat, ci în sensul de cuplu de supercercetători în istorie. Visul meu, the ana dream, pare să aibă o finalitate. Sper că prietena lui ştie despre drumul Bordeaux. Ăla spre Santiago de compostella. Eh, el e un pic ungeselig, dar nu pot spune că e antisocial. E timid şi când spune tschuss, ana mă cam duc pe wesser ca un gheţar. Ah, încă o chestie faină: karolina, tipa din polonia, crede că sunt pe-aici un soi de sex simbol. Asta nu poate fi rău,nu ?:))

&

Amplasată pe o hartă suspectă, fluturându-mi picioarele peste franţa turcia şi rusia, am nimerit la 2 săptămâni cu vaporul depărtare. Die turkei.  Similitudinile dintre sungu si mircea au izbucnit în tristeţuri virginale mergând spre subbovarisme, daca există aşa ceva. Ştiu că e cel puţin ridicol ce gândesc în unele momente şi e chiar stupid să cer acum să rămân un copil etern cu picioarele groase şi dosul cât china din moment ce anul trecut prin august eram chiar undeva la graniţa virgină curioasă und Femme. Mă bucur că am rămas virgina curioasă care se teme de schimbări în general, nu pentru că ar fi vorsichtlich, ci pentru că durează prea mult adaptarea, perioada de tranziţie. În sfârşit you have loved enough al lui cohen prinde sens… m., you have loved enough, now let me be the lover, lasă.mă pe mine să fiu aia care plânge cu altul în pat, lasă.mă să asemăn mirosul lui cu al tău, lasă-mă să-i aleg după chipul şi asemănarea ta. Ceea ce am visat nu are rost. S nici nu poate fi mai asemănător cu tine. Chitară, muse etc… nu e student la arte, dar nici tu încă. Debreţin, zimnicea… am impresia că stă mai aproape de mine decât tine. Also, mircea forgotten story… mirosul lui e peste tot, zâmbetul lui tatuat pe decolteul meu frustrat şi zbârnâind a „când o să fiu mare…”

regret că nu am scris mai mult şi mai bine în perioada aia. multe din aberaţiile respective se limitează la prozaisme cotidiene şi nu sunt cronici fidele a ceea ce a însemnat luna aia în viaţa mea.

experiment2

“I sleep on a child’s mattress /And dream of my wars. ” karen Alkalay Gut

sunt câteva fotografii de-ale mele

pe care mi-ar fi plăcut să le vezi

eu uscându-mi părul cu capul în jos

eu pregătind cafeaua în lenjerie intimă

prin pereţii igrasiaţi oamenii nu pot vedea decât poveşti fără acoperiş

înzăpeziţi pe dn2/urmează/ lucrurile pe care nu le pot spune pentru că sunt prea intime

dragul meu, eu te văd înecat în dunăre

pe banchize îţi văd capul legat fedeleş în săruturile ei

ea iese din mine/ eu o matrioşkă bătrână cu fundul mare/ ea slabă şi suspectă de furt de identitate

noi trei înzăpeziţi pe dn2 rostogolindu-ne în bulgări mari

replicile noastre încadrate în bule cu geamurile aburite

bule de desene animate

cine a spus că locul ăsta se prăbuşeşte?

în completare

in-grid- dans ma memoire

e incredibil cum la un moment dat patetismele sinistre gen cel de mai sus încep să capete sens. aştept cu nerăbdare momentul în care voi conştientiza valoarea aforismelor marqueziene omniprezente pe hi5

Nu-ţi petrece timpul cu cineva care nu este dispus să îl petreacă cu tine

Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cel care merită nu te va face să plângi.

Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut.

oh da

asta e poza mea de pe desktop momentan şi tind să cred că va rămâne pt mult timp tocmai pentru că de obicei nu acord importanţă desktopului